(...)Şi numai atunci mă miram
cînd, uneori, surîdeam, şi tu
nu surîdeai,
cînd jefuiam copacii de frunze,
şi tu
ramîneai lînga ei, mai departe.
Atunci mi-apărea
că eşti altcineva,
dar numai atît cît poate să fie
altcineva soarele serii —
luna… (Nichita Stănescu)
